Multe dintre detaliile importante ale vieții lui Charles Dickens nu ne sunt la fel de familiare cum ne sunt personajele sale memorabile – David Copperfield și Philip Pimp, cunoscut și sub numele de Pip; Ebenezer Scrooge din Poveste de Crăciun (una dintre cele mai reușite ecranizări e cea din 2009, cu Jim Carrey în rolul lui Scrooge) sau Esther Summerson și micuța Dorrit; sau Vohles, Jaggers și Stryver, cei trei avocați ale căror nume nu sugerează chiar o admirație puternică din partea autorului în fața sistemului de justiție. În copilărie Dickens a cunoscut sărăcia cea mai cruntă. Tatăl său a fost trimis la închisoarea datornicilor pe când Dickens avea doar 12 ani (în 1824). Acumulase datorii pe care nu avea cum să le mai plătească.

Această închisoare, Marshalsea, ocupă un spațiu considerabil în Mica Dorrit, la fel ca în viața micului Dickens, care a petrecut destul de mult timp în spatele gratiilor, cum era obiceiul pe atunci – familia unui datornic îl însoțea adesea pe acesta la închisoare atunci când era închis (așa că mama, tatăl lui plus cei cinci frați cu vârste cuprinse între 2 și 11 ani erau toți închiși). Dickens lucra 10 ore pe zi într-o fabrică de pantofi plină de șobolani pentru 6 șilingi pe săptămână ca să plătească din datoriile tatălui său. Asta li se întâmpla oamenilor săraci în Anglia anilor 1800. Datorncii nu apucau să-și plătească datoriile aproape niciodată, oricât de mult ar fi lucrat, era deci foarte posibil să rămâi închis acolo pentru tot restul vieții caz în care, după moarte, corpul tău era oferit oamenilor de știință pentru diverse experimente.

Doar moartea bunicii paterne a lui Dickens i-a permis tatălui său să fie eliberat din închisoare. Aceasta îi lăsase o mică moștenire fiului ei. Lecția nu avea să fie uitată niciodată de un scriitor care n-a încetat să le reamintească cititorilor săi, prin mecanismele uneia sau alteia dintre intrigi, cât de amară poate fi soarta atunci când ești sărac.

La 15 ani, Dickens studia dreptul, fiind ucenicul unui avocat. Stăpânea foarte bine stenografia, citea și interpreta texte juridice. În 1829 a devenit stenograf la Curtea de Justiție, cea despre care va scrie multe în Bleak House. În 1832 renunța la această slujbă. A încercat să fie jurnalist, specialitatea sa era reportajul parlamentar, era un bun și neobosit observator al vieții politice.

Când a început să scrie literatură, locurile cele mai importante în cărțile sale au fost ocupate de sărăcie, exploatare și… erori judiciare sau legi absurde.

Spre exemplu în Poveste de Crăciun, Scrooge refuză să ajute săracii cu o mică donație, fericit că există Legea Săracilor.

Legea Săracilor este o trimitere la teoriile economice populare pe atunci (și chiar și azi în capul unora) ale lui Thomas Malthus. Malthus susținea că sărăcia cruntă și foametea erau maladii necesare, deoarece societatea nu putea să se îngrijească de toată lumea, iar moartea ar fi eliminat persoanele indezirabile din populație. El a sprijinit Legea săracilor pentru a crea aziluri de muncă pentru săraci, considerând că oamenii care nu se puteau întreține singuri nu aveau dreptul să trăiască.

Când Scrooge e bântuit a doua noapte de Spiritul Crăciunului Prezent vede cum Bob Cratchit împarte o budincă minusculă unei familii de șapte persoane. Fiul său, Tiny Tim, e gata să moară din cauza sistemului Legii Săracilor. De aceea, dintre toate spiritele Crăciunului care îl vizitează pe Scrooge, Spiritul Crăciunului Prezent are cel mai mare dispreț față de bătrân. Atunci când Scrooge îl întreabă pe Spirit dacă Tiny Tim va supraviețui acesta îi repetă cuvintele pe care el le livrase cu atâta ușurință atunci când i s-a cerut o donație pentru cei săraci sau bolnavi, pe care a refuzat să-i ajute, spunând că moartea copilului va mai tăia din surplusul de populație.

Abia atunci înțelege Scrooge că discursul său este îngrozitor și inuman. Tiny Tim e cineva cu un chip și o personalitate. Pentru el simte compasiune pentru că începe să-l cunoască prin intermediul Spiritului dar este mai greu să simtă compasiune pentru mai mulți oameni, segmente de populație fără chip, ascunse în închisorile datornicilor.

Cartea a fost adaptată și revizuită de mai multe ori de-a lungul timpului, fiecare în ton cu gândirea curentă din perioada respectivă. În timp ce publicul victorian al lui Dickens considera povestea drept o parabolă, la începutul secolului XX ea a devenit o poveste pentru copii. În perioada premergătoare și în timpul Marii Crize Economice, povestea era mai degrabă un fel de „denunț al capitalismului”. Versiunile cinematografice din anii 1930 au fost destul de diferite în Marea Britanie și în SUA. Filmele realizate în Marea Britanie prezentau o versiune tradițională a poveștii, în timp ce acelea realizate în SUA îl prezentau pe Cratchit într-un rol mai central, un om care scapă de criza economică de care se făceau vinovați bancherii europeni. În anii 1960, Scrooge a fost uneori portretizat ca o figură freudiană care se luptă cu trecutul său. În anii 1980, el a fost din nou plasat într-o lume a crizei și incertitudinii economice.

Avocații lui Charles Dickens

Avocații apar neîncetat în reprezentarea conflictului etic pe care Dickens a insistat să îl facă un element central al celor mai importante romane ale sale. În Bleak House, desigur, problema nu sunt doar avocații, ci legea însăși – prezența ei impresionantă, omniprezentă și enervantă.

În 11 din cele 15 romane ale sale apar avocați. Dintre toți avocații lui Dickens, Tulkinghorn din Bleak House este cel care obține cel mai mare succes profesional. În Marile speranțe, avocatul Jaggers este un avocat dur, de succes, aspru, manipulator dar extrem de convingător, aproape simpatic atunci când dă dovadă de neutralitate și scepticism. Îl avem apoi pe Sydney Carton, în Poveste despre două orașe, care este și el avocat. Bea foarte mult, pare trist, tulburat. Spre deosebire de celelalte cărți ale lui Dickens acest roman nu abordează în mod direct avocatura ca profesie, interesul pentru el are de-a face mai mult cu calitățile sale umane decât cu o situație profesională dificilă care testează puterea morală a acestor calități. Uriah Heep (din David Copperfield) pare un cadavru cu ochii roșii, al cărui arătător lasă „urme umede de-a lungul paginii… ca un melc” în timp ce citește. Domnul Vholes ( din Bleak House) „se uită mereu la client de parcă ar vrea să-l devoreze”.