Ianuarie este luna în care s-au născut mulți scriitori renumiți ai lumii. Printre ei și Lewis Caroll (27 ianuarie, 1832) – cel care a scris Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara Oglinzilor. Veți spune: „așa, și? Ce legătură are asta cu Justiția?„ Păi are.
Atunci când personajul principal – Alice – cade prin vizuina iepurelui sau trece prin oglindă în lumile din Alice în Țara Minunilor sau Alice în Țara Oglinzilor – pare că legea (în sens tradițional) lipsește cu desăvârșire. Cu toate acestea, pe măsură ce ea înaintează în interiorul celor două lumi, recunoaștem ițele familiare ale legii și interpretării acesteia, țesute de-a lungul întâlnirilor lui Alice cu locuitorii acestor frumoase și haotice alte lumi. Căci există un conflict la vedere între ordine și dezordine, între haos și predictibilitate.
Aventurile prin care trece Alice cât timp se afșă în Țara Minunilor sunt un exemplu excelent despre cum literatura pentru copii poate fi utilizată pentru a-i învăța pe aceștia despre legi și despre modul în care funcționează o societate. Lewis Caroll folosește concluziile unui narator… nu neapărat prost dar cu siguranță limitat în ceea ce privește cuvântul legii, care ia totul în serios fără să cunoască nuanțele. Acest lucru le oferă copiilor o mare înțelegere a statului de drept și a modului în care funcționează societatea pentru că prin intermediul lui Caroll ei au ocazia să experimenteze direct reacțiile brute ale lui Alice. Prima dată când Alice se răzvrătește efectiv împotriva locuitorilor din Țara Minunilor este atunci când crește brusc, rămâne blocată în casa Iepurelui Alb și dărâmă hornul. În acest caz, Alice nu face altceva decât să ne reamintească de autoritatea adultă pe care a experimentat-o toată viața ei, și anume că individul mai mare (fizic) poate să trateze cu un soi de autoritate arbitrară un alt individ mai mic, indiferent dacă acest tratament este sau nu meritat. Copiii se pot identifica cu frustrarea lui Alice, deoarece experiența ei se aseamănă experiențelor lor.
Alice contestă și desființează autoritatea din Țara Minunilor, ceea ce poate fi o formă de încurajare a cititorului de a respinge respectul orb față de autoritatea adultă sau legală din lumea reală. Carroll se folosește de personajele secundare, Șoarecele, Regina de Inimă, etc pentru a arăta ce nu este în regulă cu legea în Țara Minunilor. Fiecare personaj cu care Alice interacționează o învață ceva foarte important. Astfel, putem spune că ea învață trei lecții valoroase: că menținerea ordinii în societate trebuie făcută prin intermediul gândirii raționale și prin respectarea strictă a logicii. Apoi, ea găsește motive destul de logice pentru a-și modifica o parte din propriul comportament în conformitate cu regulile impuse de adulți și în cele din urmă, învață că deține controlul asupra propriei sale vieți și că figurile autorității se pot înșela grav uneori, în timp ce ea s-ar putea să aibă dreptate.
Dar dincolo de lecțiile pe care le pot afla copiii din cărțile lui Lewis Caroll, există o abordare cu adevărat neașteptată a situațiilor cu care se confruntă Alice. Spre exemplu, în SUA, un lung șir de decizii în justiție citează celebrele cărți ale lui Lewis Caroll pentru a-și susține argumentele. Motiv pentru care la un moment dat, ComparativeLawBlog a făcut o listă rapidă cu referințele la cărțile lui Caroll în zona judiciară.
Cea mai veche referire la opera lui Caroll în scrierile juridice pare să fie într-o notă dintr-un număr al Albany Law Review din 1879, la numai paisprezece ani de la publicarea inițială a cărții. În această Notă timpurie, Alice în Țara Minunilor este citată la egalitate cu clasici mai vechi, cum ar fi Pickwick Papers a lui Dickens (din 1830), subliniind rapiditatea uimitoare cu care Alice a căpătat statutul de carte canonică (pentru țara natală a lui Caroll, referințele încep încă din 1890 în Law Quarterly Review).
Și judecătorii au găsit de multe ori că merită să facă referire la opera lui Caroll, făcând din cărțile sale probabil cele mai citate cărți pentru copii din literatura juridică. În special faimoasa afirmație a lui Humpty Dumpty, potrivit căreia atunci când folosește un cuvânt, acesta înseamnă exact ceea ce alege el să însemne, este adesea citată, în special în discuțiile privind interpretarea argumentației. O privire rapidă asupra utilizării acestei fraze în opiniile Curții Supreme de Justiție relevă o serie de utilizări surprinzător de diferite ale aceluiași text. Cea mai veche astfel de referire la Humpty Dumpty se află într-un argument al judecătorului Frankfurter în cazul Shapiro v. United States din 1948. Frankfurter folosește referința într-o notă de subsol pentru a condamna „libertinajul literar” al majorității.
Dar Humpty nu este singurul personaj al lui Carroll care a apărut în hotărâri judecătorești. Pisica Cheshire Cat a apărut, de asemenea, într-o hotărâre a Curții Supreme din New South Wales, Jennings v Credit Corp Australia Pty Ltd în anul 2000.
“Aș prefera să demonstrez această chestiune analizând natura viciului din declarația pârâtului privind cererea de lichidare și apoi determinând consecințele sale asupra statutului acestei cereri în contextul normelor relevante aplicabile unei instanțe locale care se ocupă de o cerere civilă. Numai procedând astfel se poate răspunde la întrebarea dacă, în cazul evenimentelor care s-au întâmplat, „o acțiune este intentată în temeiul cauzei” în sensul articolului 63 alineatul (2) din Limitation Act 1969 (NSW), astfel încât să fie protejată ca fiind prescrisă. Prin urmare, analiza necesită luarea în considerare a statutului mandatului sau al creanței cesionarului în echitate. Aceasta în condițiile în care debitorul nu a solicitat în niciun moment anularea sau suspendarea acțiunii, astfel încât s-ar putea spune că aceasta ar putea fi anulabilă, dar nu nulă, ca în cazul controlului judiciar care anulează o hotărâre pentru încălcarea normelor de justiție naturală. În acest context analog, instanțele favorizează în prezent, în general, un concept „relativ” de nulitate. Aceasta permite instanțelor să considere că o decizie este „nulă ab initio”, ca și cum nu ar fi fost luată niciodată, dar numai după ce o instanță competentă declară că a fost luată cu încălcarea normelor de justiție naturală. Dar chiar și după anulare, cazurile confirmă faptul că o astfel de decizie are efecte practice și chiar juridice, precum zâmbetul pisicii de Cheshire, care persistă după ce pisica a dispărut. A se vedea Lewis Carroll: Aventurile lui Alice în Țara Minunilor Cap. 6: „Am văzut deseori o pisică fără zâmbet”, spune Alice. „Dar niciodată un zâmbet fără pisică”.
Lasă un răspuns