Pentru toți cei care sunt pasionați de Crăciun și de justiție în același timp (se poate, se poate, nu fiți Grinch!) filmul clasic din 1947, Miracol pe strada 34, cu Natalie Wood, Maureen O’Hara, John Payne și Edmund Gwenn este unul de neratat.
Există și o variantă mai recentă și foarte reușită a filmului în interpretarea scenaristului John Huge (din 1994) – el rămânând de altfel fidel liniilor principale ale originalului. Filmul din 1994 este regizat de Les Mayfield, cu Elizabeth Perkins, Richard Attenborough și geniala Susan Walker în rolurile principale.
Miracol pe strada 34 este un film cald, de Crăciun, care te lasă cu o senzație plăcută, la fel ca multe alte filme de sezon. Însă față de alte filme cu clopoței și miracole, în acesta veți putea descoperi amănunte ale procedurii în cazul unui proces civil tipic american. Și de aici încolo devine cu adevărat interesant.
Acțiunea filmului din 1947 are loc în New York, în timpul sărbătorilor. Maureen O’Hara joacă rolul unei mame singure (doamna Walker) care lucrează la Macy’s (un magazin universal). Ea nu crede în Moș Crăciun și, astfel, o influențează și pe fiica ei, interpretată de Natalie Wood, să nu creadă. În timpul paradei de Ziua Recunoștinței de la Macy’s, un bărbat drăguț, care pretinde că este Moș Crăciun, intervine în ultimul moment pentru a-l înlocui pe Moș Crăciun-ul magazinului aflat în stare de ebrietate. Apoi el continuă să lucreze pentru Macy’s, încercând în același timp să readucă spiritul Crăciunului în rândul locuitorilor din New York. Scopul său final este de a o convinge pe doamna Walker și pe fiica ei să creadă în el.
Pe parcurs, însă, sănătatea sa mintală devine din ce în ce mai îngrijorătoare, deoarece în curând oamenii din jurul său își dau seama că el chiar crede cu adevărat că este Moș Crăciun. Bărbatul este internat într-un spital de psihiatrie și sănătatea sa mintală e evaluată în cadrul unui proces.
Au loc mai multe audieri în care un judecător trebuie să stabilească dacă bărbatul este sănătos sau bolnav mintal. Pe baza deciziei judecătorului, presupusa persoană cu probleme mintale (în acest caz, Kris Kringle – Moș Crăciun) urmează fie să fie eliberat să trăiască după bunul plac sau să fie internat într-un spital de boli mintale. În film, Kris Kringle este examinat la un centru psihiatric care îl declară nebun. Apoi este adus în fața judecătorului pentru o audiere. Kringle se prezintă la audiere, iar avocatul său, interpretat de John Payne, susține că nu este nebun, bazându-se pe faptul că cel care pretinde că este Moș Crăciun, este exact cine se pretinde. Avocatul lui Kringle aduce martori și prezintă corespondența livrată de Oficiul Poștal al SUA lui Kringle ca dovadă că acesta este într-adevăr recunoscut ca Moș Crăciun de către o instituție a guvernului și, prin urmare, nu este nebun. În cele din urmă, el reușește să demonstreze că Kris Kringle este Moș Crăciun, iar cazul este închis, Crăciunul salvat și cu toată lumea crezând în Moș Crăciun.
Filmul vrea să demonstreze că anumite tipuri de litigii nu ar trebui să fie supuse instanței. În special, disputele privind convingerile personale nu ar trebui să fie supuse controlului judiciar. Scenele din sala de judecată sunt printre cele mai atent scrise, demonstrând că unele probleme chiar nu pot fi judecate. Sau că atunci când le supunem unei analize juridice comune, descoperim curând limitele legii.
Avocatul lui Kris trebuie să demonstreze că delirul clientului său nu este dăunător. Pe măsură ce audierea lui Kris avansează, procurorul districtual cere ca instanța să ia în considerare întrebarea dacă Moș Crăciun există cu adevărat. Atunci judecătorul Harper ia o scurtă pauză pentru a se sfătui cu alții cum e posibil din punct de vedere juridic să demonstrezi existența lui Moș Crăciun? Și dacă instanța „decide că Moș Crăciun nu există”, care va fi rezultatul atunci? Copiii nu vor mai aștepta cadouri, părinții nu vor mai cumpăra jucării, producătorii de jucării vor da faliment, iar angajații lor vor fi șomeri. Iar acei angajați se vor răzbuna și nu-l vor mai vota (căci în SUA judecătorii sunt votați de cetățeni). Astfel, confruntat cu realitățile sumbre care îl pândesc pe un judecător ales, judecătorul se întoarce în sala de judecată și anunță că „instanța își va menține mintea deschisă” în ceea ce privește existența lui Moș Crăciun. Deci putem spune, că într-un fel, politicul îl salvează pe bietul Moș Crăciun. Ceea ce e oarecum explicabil dacă luăm în considerare că sărbătoarea în sine era încă de atunci și a devenit în ultimii ani una extrem de comercială, un adevărat motor economic în slujba marilor producători de consumabile.
Apoi, avocatului Gayley i se cere să demonstreze, spre satisfacția instanței, că Kris este „unicul, SINGURUL Moș Crăciun”. Gayley acceptă provocarea, deși nu are nicio metodă reală pentru a dovedi identitatea lui Kris. În cele din urmă, se gândește să se bazeze pe mărturia cuiva și îl cheamă la bară chiar pe micul Thomas Mara Jr – fiul procurorului care vrea să-l scoată pe Kris nebun. Judecătorul îl întreabă pe băiat dacă știe diferența dintre adevăr și minciună înainte de a-i permite să depună mărturie. „Normal, toată lumea știe că nu trebuie să spui o minciună, mai ales în instanță”, răspunde Tommy. „De unde știi că Moș Crăciun există?”, întreabă Gayley. „Tata mi-a spus”, spune micul Thomas, „și nu m-ar minți. Nu-i așa, tati?” Procurorul recunoaște jenat că nu, nu are obiceiul de a-și minți fiul. Gayley îl sună apoi pe R. H. Macy (proprietarul magazinului la care lucrează Kris) și îl întreabă dacă el crede că Kris Kringle este „adevăratul” Moș Crăciun. Macy, trecând în revistă efectele foarte pozitive pe care Moș Crăciun le-a avut asupra stării de spirit a angajaților și clienților săi și asupra rezultatelor acestora, răspunde că da, într-adevăr, el crede acest lucru.
Miracolul de pe strada 34 ridică unele întrebări interesante cu privire la capacitatea instanțelor de a interveni în disputele care țin de credințe personale. În plus, ne prezintă un om care delirează doar dacă, așa cum subliniază avocatul său, ar crede că este Moș Crăciun pentru a face rău.
O mare parte din identitatea noastră, sugerează el, este legată de ceea ce credem despre noi înșine și de ceea ce cred alții despre noi, o temă pe care o găsim și la Kafka. S-a pronunțat vreodată un tribunal din lume asupra existenței lui Moș Crăciun? Nu chiar atât de clar ca în film. Dar, în decembrie 2000, o instanță succesorală din Ohio s-a pronunțat împotriva unui petiționar care dorea să își schimbe numele în Moș Crăciun, spunând că „Istoria lui Moș Crăciun – Polul Nord, elfii, doamna Crăciun, renii – toate acestea sunt un pachet pe care societatea îl transmite din generație în generație, iar petiționarul caută să ia nu doar numele lui Moș Crăciun, ci și identitatea lui Moș Crăciun și să priveze copiii de toate astea.”
Lasă un răspuns